Cine este Vicențiu Pavelea?
Interviul domnului Cătălin Alexa:
Am început ușor banal, eu am făcut TCM-ul (Tehnologia Construcțiilor de Mașini) la Politehnică și făceam sport, sport de mare performanță, caiac-canoe, titluri europene. N-am practicat după ce am terminat, nu se compara salariul de inginer stagiar față de cât câștigam la Dinamo. Și am refuzat repartiția. Și, atunci, făcând la Dinamo, mi-au zis: „Domne, putem să îți asigurăm ceva după ce termini activitatea sportivă”. Și mi-au dat la Casa Scânteii. Prima dată mi-au dat la rotativa de ziare. Când am văzut cum arată acolo … am zis că minerii sunt farmaciști: cerneală, fără dinți în gură … era cumplit. Și, atunci, mi-au dat la legătoria de artă. Acolo, halate albe, părea mai altceva. Și așa am început, asta era în ’76.
Vicențiu Pavelea
Acolo am întâlnit foarte mulți oameni de bună calitate în ce privește meseria. La început, la început, imediat după ’45, asta era politica partidului, să pună în funcții de conducere pe cei care erau, într-un fel sau altul, devotați, nu conta activitatea … dar unii erau foarte buni meseriași. Am întâlnit niște evrei foarte buni și am putut să învăț niște lucruri foarte, foarte interesante. Mai era un sas, la fel, foarte bun.
Ușor-ușor mi-a plăcut, intrai în legătură cu personalitățile epocii, pentru că era o secție care nu aparținea Comitetului Central al Partidului, dar toate se făceau acolo. Tot ce însemna: când era ziua lui Ceaușescu, a lui Gheorghiu-Dej, că am mai prins un pic și de la el. Erau lucruri formidabile din punct de vedere al legătoriei, nu numai cărți. Se făceau multe, mape de felicitare, dar super, ce să vă zic. A fost și un muzeu al tuturor cadourilor primite de familie, erau lucruri extraordinare, deși se minimalizează: „Domne, erau kitsch-uri”. Nu, nu erau kitsch-uri, erau lucruri extraordinar de frumoase. Când pleca omu’ în vizită sau primea șefi de stat, se făceau la Alba-Iulia porțelan din cel mai bun. Iar noi făceam cutii deosebite, nu puteai să-i omului cu sacoșa. Trebuia să stai să le gândești, să arate altfel decât data trecută.
În general, cu oamenii epocii puteai lucra. Am fost bun prieten cu Ștefan Andrei, fostul Ministru de Externe, un om de o cultură rară. După ce am plecat de la Casa Scânteii, am avut atelierul ăsta de pe Buzești, am avut 8 angajați. Și intră tipu’: „Ce faci, maestre?” Mă lua cu chestii din astea. Zice: „Cât îi iei de o carte unui deținut politic?” În general erau foarte zgârciți, deși aveau tot ce le trebuie, dar erau foarte zgârciți. Zice: „Nu știi ce greu îmi e”. Stătea undeva prin zona Washington și revendicase cineva casa. „Da, acum, unde stați Dl. Ministru?” „Îmi fac o vilă la Snagov”. Și zic: „O fi greu”. „Da’ nici nu știi cât e de greu”. Chestii de genul ăsta. În rest, era un tip care venea cu niște cărți … nu poți să nu apreciezi, era un bibliofil, un colecționar deosebit.
La început m-au pus șef, aveam studii superioare. Mă uitam la ei ca la … dar faptul că te preocupă, că începe să-ți placă, că vezi un produs finit … . A trebui să învăț. Am învățat de la toți, dar mai ales de la oamenii mai în vârstă. Pentru mine chiar au fost pașii de pionierat în așa ceva. Era un evreu, Katz, extraordinar de bun. Fusese pus înaintea mea și probabil că nu i-a convenit că a venit unu’ mai tinerel cu mai multă școală. Și avea, așa, privirea mai ageră … dar nu am dat importanță. Până la urmă ne-am împrietenit. Am învățat foarte mult și de la un domn Dumitru, Dumitru Constantin, care poleia coperta. Și am spus: „Domne, vreau să mă considerați că sunt un ucenic, să pot să învăț”. Am stricat și multe, dar, normal, că nu am început să lucrez direct cu piele. Se aduceau niște piei, ceva ce nu am văzut după ’90 … piele de vulpe australiană … n-am mai văzut așa ceva. Bine, nu era pentru oricine … tot pentru … . Îți era milă să pui mâna, dacă o greșeai pe aia … .
Ceaușescu era un tip foarte coleric. Când îl apuca, trântea tot de pe birou. Avea o mapă de birou, tot la noi făcută, cu filigram cu încrustații pe margine din argint și aur. Era super. N-a contat, când l-a apucat … . A dat totul jos. Și au venit băieții să reparăm colțu’, colțu e totuși carton, nu rezistă. Am venit vreo doi sau trei, nu mai rețin. Zic: „Domne, o lăsați că o fac eu aici”. Cum să stai lângă mine … cum să le zic că mă stresau, că mă luau cu totul. Am mai chemat un băiat și o fată, am lucrat vreo trei ore la ea. Și am zis: „Domne, am și eu nevoie ca omu’ la …” „Nu!” „Cum nu?” Chiar m-a deranjat. „Trebuie să mă duc”. Și a venit cu mine. Era nebunia asta, era cronică, era bolnăvicioasă toată chestia asta.
După ’90 s-a terminat la Casa Scântenii. Cine să mai facă acolo? Și am plecat imediat în Germania cu gândul să rămân. Nașii mei de botez, care erau acolo din ’61, mi-au făcut cunoștință cu un sas, svab-sas, de undeva din jurul Sibiului. Făcea legătorie. M-am dus la el: „Hai să-ți arăt cum fac și eu o carte”. A fost foarte impresionat tipul. Vreau să vă spun că 3-4 zile am stat la el și mi-a dat 500 de mărci. Erau bani, erau bani frumoși. Și veneau clienți. Și tot îmi zicea: „Domne, nu vrei să vii?” Nu puteam să stau la nași, aveau o vârstă, 80 și ceva de ani, dificil. Am încercat și m-am dus în lagăr, mai erau încă lagăre. Domne, hai să văd dacă … este așa de negru. O zi am stat. Am fugit. Erau foarte mulți, erau cazați într-o sală dezafectată de sport, erau pe jos saltele, dormeau unul lângă altul. Foarte mulți croați, sârbi, cum reușeau fiecare, și albanezi erau. Bătăile și cuțite, la ordinea zilei. Cum să stau acolo 3 luni de zile? Era un fel de carantină, nici nu aveai voie să ieși la muncă. Și am plecat. Am zis: mă duc în România și fac firmă.
Prima dată am avut deschis pe Titulescu, unde se face curba care urcă pe pod. Și e un gang sub un bloc, ceva cafenea liberală, acolo am avut. Și m-am întâlnit întâmplător cu un fost coleg de la Scânteia, era un timp mai în vârstă, care, după program, îl ajuta pe bătrânul din Buzești. El nu mai vedea și îi poleia el. Și mi-a zis: „Vino să vezi despre ce e vorba”. Normal că m-a fascinat interiorul ăla.
Îl cunoșteam pe domnul care avea prăvălia respectivă. Era legătorie din 1914 și ei veniseră din Târgu Mureș și acolo tot legătorie fusese. Era cea mai veche din București. Cum era acolo, nu mai găseai nicăieri în București, intrai într-o altă lume. Era exact cum se făceau la început, nu zic Gutenberg, dar era ceva … prăfuit … . N-am schimbat nimic tocmai pentru chestia asta. Pe strada aia erau multe magazine de antichități. Și veneau mulți străini: „Domne, pot să fac și eu o poză?” La mine erau niște obloane din lemn. „Domne, te rog frumos, spune-mi și mie ce vopsea ați folosit?” Se scorojise și se întorcea așa, pur și simplu. Să treacă vreo 50-60 de ani, să stea în soare și ploaie, ăsta era secretul. După ce a murit bătrânul, îmi povestea soția lui cum, chiar pe oblonul ăla, rămăsese, întradevăr, încă se mai vedea în anumite locuri, sânge. A fost omorât un tip, care n-a avut probabil ce face, era la locul nepotrivit. Era un marș al legionarilor și, probabil, o fi zis ceva sau s-a uitat urât pe stradă și n-au stat mult să … și el s-a agățat, săracu’, de obloanele alea. Atunci când treceau … nici nu respirai.
Într-o zi a venit un olandez și zice: „Domne, îmi place teribil locul ăsta”. Zice: „Domne, am niște sere și vreau să aduc să îmbrac totul în flori și să fac și eu niște poze”. „Da, domne, hai”. Vreau să vă zic că a venit cu o dubiță, n-aveam loc să bag degetu’ de ghirlande de flori. Întradevăr, o chestie cum n-am mai văzut. Locul era destul de mare, clădiri înalte de 4 metri. Și, pe urmă, stăteam cu toate fetele în fața prăvăliei și ofeream flori. Tipul a venit pe urmă și mi-a adus vreo 1400, cam așa, de cărți, despre floră, tot ce înseamnă. Mi-a zis: „Vreau toate cărțile în piele portocalie”. Am rezolvat imediat cu piele de la Jilava.
Aveam o clientă, era stewardesă pe Air France. Și aducea cărți. Și, îmi zice: „Vreau să vin cu niște prieteni și, tot așa, vor și ei niște cărți. Poți să mi le faci în zece zile?” De obicei, când veneau, le dădeam puțină pălincă, le plăcea foarte mult. În ziua respectivă, îi așteptam. Intră unu’, doi … 16 inși. Zic: „Dar câți prieteni ai?” N-aveam decât 2-3 pahare de unică folosință. M-am duc vizavi, am cumpărat pahare. Într-un sfert de oră eram cei mai buni prieteni, cu toți. Dar au venit și cu cărți. Și chiar mi-a plăcut ce au vrut. Apoi am fost și eu la Paris și curiozitatea m-a mânat să intru într-o legătorie. M-am prezentat: „Sunt și eu legător”, amabilități, protocoale. Și îl întreb: „Domne, câte cărți legi pe an?” Și el îmi zice: „50”. Probabil că mă ia de pelican ăsta, înghit orice. „50 fac eu pe lună”. „Nu, nu, 50 pe an”. „Păi și cum trăiești?” „Păi da, da’ iau 4700-4800 euro pe una”. Băh, da ce poți să-i faci? Păi e piele de nu știu ce orcă … și mi-a spus o chestie foarte interesantă: înainte te ținea 3-4 luni cu o carte. Sunt încrustațiile foarte frumoase, dar din punct de vedere tehnic nu se justifică. Dar era impactul ăla: „Domne, dacă mă ține mult, înseamnă că merită”. Era o chestie foarte bună, venită de la evrei, de apreciat.
Acum nu mai e, l-au demolat. Eram la munte și, pe la 5 dimineața, la știri văd: „Pe Buzești se demolează cu escavatoare”. Dar nu ne-a anunțat nimeni. De asta au fost și multe evenimente, nu poți să faci chiar așa. Vă dați seama, la ora 5 fuga repede în București. Aveam utilizaje, scule, avem tot. Ăia, tot așa, au sărit să-i bată pe muncitori. Ce vină aveau? Erau oameni acolo cu antichități, cu tablouri.
Am fost acolo din ’92 până în 2010, când s-a demolat. A fost o stradă extraordinară, plină de viață. Erau foarte mulți armeni acolo, evrei, negustori care puteau să trăiască, sa facă strada să palpite. Pe partea unde nu s-a demolat sunt câteva clădiri cu o arhitectură extraordinară, extraordinară. La fel era și unde s-a demolat. Lângă mine era un restaurant, al lui Coșna se numea.
Principalii clienți sunt bibliofilii și colecționarii. Am client foarte bun pe acad. Surdu. Îmi place teribil, e un tip super. În tinerețe l-am cunoscut foarte bine pe Marin Preda. Cu Mircea Dinescu sunt prieten foarte bun.
Am vrut chiar pe fiul meu să-l învăț. După ce a terminat facultatea, nu a găsit imediat. Și am zis: „Decât să stai pe străzi, vino, măcar înveți ceva, mai și câștigi un ban și cred că ești câștigat”. Trebuie să-ți placă. Lui i-a plăcut tot ce înseamnă turism și asta i s-a părut mai interesant. Mi-aș fi dorit să-mi fi urmat. Când aveam firma, am mai învățat câteva fete, și un băiat. Erau oameni pe care îi cunoșteam. Un băiețel chiar a prins.
Legătorii erau înainte mai multe. Era pe la Kogălniceau, unu’ a mai fost pe Luterană, vizavi de biserică. Dar toți au murit.
